Am avut fericirea de a cunoaste un om dedicat privirii blande si zambetului cald. Nevointa lui a fost aspra. Se punea pe sine mai jos decat ar intelege cineva sa se puna in numele smereniei. Smerenia nu vorbeste despre sine, e ca o marturisire pentru ca e o jertfa. Parintele Damian era o jertfa vie, care umbla girovag in jurul Manastirii pe care o re-ctitorise: Sf. Nicolae – Sitaru din Codrii Vlasiei. Era pelerinajul cu care se mandrea cel mai mult. O singura data l-am insotit si l-am ascultat vorbind. Cu Parintele nu se putea vorbi, nu pentru ca era ursuz si necomunicativ ,ci pentru ca tot ce puteam eu face era sa-l ascult. Cu atentie. Iata poate prima virtute pe care am invatat-o de la Parintele: atentia. La mine insumi cand ma rog, la ceilalti de langa mine, cand ma rog mai bine si la ceilalti fara sa ma mai numesc pe mine, atunci cand ma rog cu adevarat. Era in cuvantul lui acel gen de invatatura care seamana cu mierea de brad : rara, pretioasa. Vorba lui imi dilata plamanii, ma facea sa respir mai bine, mai pana in adanc. A fost primul om care mi-a aratat cum se respira, a fost primul om care mi-a dezvaluit ca fiecare dintre noi e dator cu o viata, intr-adevar, dar si cu un adanc constientizat pus in fata lui Dumnezeu. Respiratia nu are valoare decat pusa in acord cu rugaciunea, altfel e actul biologic fundamental. Esential, dar marginal. Si iata ca paradoxul se transforma in mod de viata. Atentia la sine aduce cu ea luminarea acestui complex aliniat paradoxului care este fiinta umana. Suntem calatori pe pamant, dar nu vedem decat varfurile picioarelor care calca pe poteca. Pe unde mergem si ce avem de remarcat in drumul nostru si insusi drumul, tóate astea ne raman o necunoscuta. Am invatat multe de la Parintele Damian dar am invatat mai ales – mult. Cantitatea vorbelor sale era depasita mereu de calitatea mangaierilor. Nu doar virtutile mi-au fost aratate, dar tot ce izvoraste din ele : linistea din spatele cuvintelor, solemnitatea retinuta, gestul ferm si privirea flexibila.Acum multe secole, Manastirea Sitaru era doar o insula in mijlocul apelor Ialomitei. In zilele noastre, a ramas tot o insula, insa apele nu mai sunt ale Ialomitei ci ale valtorii lumii moderne. Vederea zidurilor albe si a Bisericii este o invitatie pentru pelerin sa-si continuie pelerinajul, pentru rugator sa-si continuie ruga, pentru cel ce vorbeste sa taca si pentru cel ce se cauta sa se caute pana se va gasi. Parintele Damian nu intelegea abandonul, decat numai daca trata parasirea zbaterii inutile. Lectia despre ce este útil si ce ramane in veci nenecesar omului, a fost o lectie pe care Parintele Damian mi-a povestit-o fara cuvinte, doar din priviri mi-a daruit acest dar pretios al gasirii locului propriu. Imi e greu sa va explic Bucuria si Fericirea pe care le am amintindu-mi, numai, de Parintele Damian, acest duhovnic venit pe lume in anul in care incepea primul razboi mundial. Calugarit la Manastirea Balaciu din Baragan in 1946, a transpus in persoana Preacuviosiei Sale tot amarul si tóata asprimea climatului pustiului care este Baragan. Dar ceea ce a ramas am amintit chiar in prima propozitie a acestei scrieri. Amarul pamantului crapat in vremea secetelor a devenit privirea sa blanda, de o bunatate angelica, de o duiosie pe care, eu unul, nu am mai intalnit-o de atunci. Asprimea iernilor din aceasta campie salbatica (pe care pecenegii au numit-o Baragan tocmai din acest motiv) s-au transformat intr-un suras ce parea etern si cu siguranta ca este. Atunci cand blasfemia numita “comunism” si-a aratat coltii dornici de sange martiric, Manastirea Balaciu a fost inchisa si monahii transferati la Caldarusani, de unde in 1971 Parintele Damian este trimis catre misiunea pe care o avea de indeplinit in aceasta lume. Sosind la Sitaru in 1971, nu a abdicat in fata greutatilor, ci pana in 1975, cand au inceput sa vina frati noi, si-a luat ca principala responsabilitate recladirea Manastirii gasita in ruina. A facut asta ca si cum ar fi celebrat o euharistie continua, pana in momentul adormirii sale. A dus la indeplinire aceasta misiune luandu-si in serios voturile monahale. Saracia nu a fost numai cea a hainelor si a mancarii si a banilor ci, mai ales cea a purtarii in sihastrie a mantiei monahale, a postului prelungit, a neagonisirii. Ascultarea nu a insemnat la Parintele Damian numai taierea voii in fata duhovnicului sau ci si aplecarea spre ceea ce mintea spunea inimii, spre ceea ce Tatal dadea raspuns sufletului sau intrebator, spre felul in care Hristos se facea prezent in el, traind in el. Curatia nu a fost doar trairea fecioriei ci si asceza neintrerupta si dreapta socotinta neintinata de prea multa stiinta. Cu timpul, in timp, in afara timpului, Parintele Damian a construit nu doar ziduri ci si caractere. Parintii si fratii care au avut acest privilegiu, de a fi formati la Scoala Parintelui Damian de la Sitaru, vor depune marturie, daca nu in aceasta lume, atunci cu siguranta la Judecata din urma, despre felul in care Parintele judeca fara sa osandeasca si facea astfel vizibila iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. De la un anumit moment, Parintele Damian se tranfigureaza, numai este el cel care face faptele care ii sunt atribuite. Este contributia directa a acelor ingerí care lucreaza nestingherit si la vedere prin cei care se fac slujitori pentru a avea parte de libertatea Cerului. In cate cuvinte sa pot zugravi viata Parintelui? Cate vorbe imi vor trebui sa descriu, pentru cei care nu l-au cunoscut, faptele demne de toata pomenirea, ale Parintelui ? Am scris o mie de cuvinte si as mai completa cu de o mie de ori pe atata, dar tot nu ar fi de ajuns. Fie doar ca rugaciunea lui curata sa ne insoteasca pe fiecare si binecuvantarea lui sa ne aduca in starea de a cuvanta bine despre toate ale Celui ce i-a fost Stapan si Prieten.
Sofiografia 